TAR, taruri, s.m. Veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 de ocale. ♦ Sarcină, povară. – Din magh. tar.
Sursa: DEX '98
TAR s. v. greu, greutate, încărcătură, povară, sarcină.
Sursa: Sinonime
tár s. n., pl. táruri
Sursa: Dicționar ortografic
TAR1 ~i m. (în trecut) Unitate de măsură a greutății (egală cu 125 de ocale). /<ung. tár
Sursa: NODEX
TAR2 ~uri n. rar Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță cu gât lung și cu coarde care produc sunete prin ciupire. /<ung. tár
Sursa: NODEX
tar (-ruri), s.n. – 1. Greutate, încărcătură. – 2. Plută, bac. Mag. tar, din sl. tovarŭ (Tiktin). Înv. și Trans., cf. tărhat.
Sursa: DER
a da o ratare / un țâr expr. (adol.) a apela scurt pe cineva de pe un telefon mobil, fără a-i lăsa timp persoanei respective să răspundă.
Sursa: Argou
tăr, tări, s.m. (reg.) sergent de stradă.
Sursa: DAR
ȚAR, țari, s.m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave; persoană care purta acest titlu. – Din rus. țar.
Sursa: DEX '98
țar s. m., pl. țari
Sursa: Dicționar ortografic
ȚAR ~i m. ist. (în Rusia și în alte state slave; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; monarh; suveran; împărat; rigă; rege. /<rus. țar, sl. țaru
Sursa: NODEX
țar (-ri), s.m. – 1. (Înv.) Împărat. – 2. Monarh slav. Sl. carĭ, din mgr. ϰαισαρ. – Der. țarevici, s.m. (fiu de țar), din rus. carevič; țarină, s.f. (nevastă de țar, împărăteasă rusă), din rus. carica; Țarigrad, s.m. (Constantinopol), înv., din sb. Carigrad.
Sursa: DER
ȚAR s. m. titlu dat vechilor împărați ai Rusiei și vechilor suverani ai sârbilor și bulgarilor. (< rus. țar)
Sursa: MDN
ȚÂR1 interj. Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier și de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. [Var.: țârc interj.] – Onomatopee.
Sursa: DEX '98
ȚÂR2, țâri, s.m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsiros.
Sursa: DEX '98
ȚÂR interj. pic. (Apa se prelinge și face: ~!, ~!)
Sursa: Sinonime
țâr/țâr-țâr interj.
Sursa: Dicționar ortografic
țâr s. m., pl. țâri
Sursa: Dicționar ortografic
ȚÂR1 interj. 1) (se folosește, repetat, pentru a reda zgomotul produs de un lichid ce țârâie). 2) (se folosește, prelungit, pentru a imita sunetul produs de unele insecte). 3) (se folosește, prelung, pentru a imita sunetul produs de o sonerie etc.). /Onomat.
Sursa: NODEX
ȚÂR2 ~i m. 1) Pește marin, de talie mică, cu corp lunguieț, de culoare albastră, care se consumă sărat și uscat. 2) fig. Persoană slabă, costelivă. /<ngr. tsíros
Sursa: NODEX
țîr interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var. țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen. – Der. țîr, s.n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. țiu; țîră (var. țiră), s.f. (bucățică, fărîmă, pic; Trans., fîșie, zdreanță); țîrfă, s.f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); țîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); țîrîi (var. țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greșit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); țîrîit, s.m. (țiuit; cu țîrîita, picătură cu picătură); țîrîitor, adj. (care țiuie; s.m., obleț, Alburnus lucidus); țîrîitură, s.f. (țîrîit); țîrloi, s.m. (Trans., ciocîrlie; țeavă, tub); țîrc, interj. (imită țîrîitul laptelui muls); țîrcîi (var. țîrcăi, Trans. țîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu țîrcîita, picătură cu picătură); țîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puțină sau cu lînă scurtă); țurloi (var. rară țurlui), s.n. (țeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. țîrloi; țurțur (var. țu(r)țur(e), țuțuroi), s.m. (sloi mic și subțire de gheață ascuțit la un capăt), formă reduplicată a interj. țur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetație; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui țîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. țurcă.
Sursa: DER
țîr (-ri), s.m. – Varietate de scrumbie sărată. – Mr. țir. Ngr. ταήρος (Tiktin; Gáldi 262), cf. tc. çiroz, bg. ciroz.
Sursa: DER
Copyright © 2004-2012 DEX online.
Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note.