MÍMIC, -Ă adj., subst. 1. Adj. Care ține de. exprimarea sentimentelor și a ideilor prin gesturi și prin expresia feței; care se referă la mim (2), de mim. Cf. HELIADE, O. II, 368. Scenă mimică. ȘĂINEANU, D. U. 2. S. f. Mișcări ale mușchilor feței (involuntare sau voite), adesea însoțite de gesturi, care exprimă sentimente sau idei și care pot întovărăși limbajul oral. Prin mimică, adecă semne . . . învață dinții numirea tuturor lucrurilor. AR (1830), 375¹/34. Se face a nu înțălege mimica (vorba muților). FL (1838), 16¹/24. Jucau un fel de horă. . . cu o mimică foarte vioaie. CONTEMPORANUL, IV, 140. Richard în timpul mimicei lui Danton, mai așteaptă încă, nehotărît, la ghișeu. CAMIL PETRESCU T. II, 616, cf. id. O. III, 89.Toate aceste exerciții de mimică în fața oglinzii. . . ar fi surprins poate un martor indiscret. C. PETRESCU, C. V. 168. Vorbitorului la telefon îi lipsesc cele două mijloace importante, gestul și mimica, prin care întregim expresivitatea celor comunicate prin grai viu. PUȘCARIUL, L. R. I, 57. L-am priceput Doar după mimică și gest. V. ROM. octombrie 1 954,158. Mimica emoțiilor. RALEA, S. T. II, 17. Unii filozofi și lingviști din secolul trecut și chiar din zilele noastre aduc în discuție rolul mimicii și al pantomimei în apariția limbajului. GREUR, I. L. 33. ♦ Arta de a exprima gîndirea (pe scenă) prin jocul fizionomiei (și prin gesturi). V. p a n t o m i m ă. Impresarii noștri se făcură profesori de declamație și de mimică. NEGRUZZI, S. I, 343. 3. S. m. (Rar) Mim (2). Cf. COSTINESCU. – Pl.: mimici, -ce. – Din fr. mimique, lat. mimicus.